Baza Aeriană de Instruire și Formare a Personalului Aeronautic "Aurel Vlaicu"

La sfârşitul secolului al-IX-lea si începutul secolului al-XX-lea extinderea războiului in spaţiul aerian, prin utilizarea in scopuri militare a mijloacelor de zbor a necesitat apariţia artileriei antiaeriene, potrivit principiului „armă contra armă”.
Perioada de neutralitate a României de dinaintea primului război mondial a fost folosită din plin pentru pregătirea şi înzestrarea armatei cu armament, tehnică de luptă si muniţii.
In anul 1914, Marele Stat Major român a efectuat „Studiul asupra apărării antiaeriene a capitalei şi a zonei interioare” în care s-au dezbătut posibilităţile de realizare prin forţe proprii a unor mijloace de apărare a obiectivelor, trupelor si populaţiei împotriva loviturilor executate din aer. Ca urmare , în primul trimestru al anului 1914 a fost elaborat „Planul pentru completarea armatei cu material de război ” în care se prevedea şi introducerea în înzestrare a tunurilor antiaeriene cu muniţia aferentă .
Astfel, în August 1916 s-au achiziţionat din import 4 tunuri antiaeriene cal.75mm tip Deport. După încheierea Convenţiei romano-franceze pentru import tehnica militară, forţelor aeriene li s-au adăugat alte 12 tunuri a.a. cal.75mm Puteaux.
La 15 aprilie 1916 a fost înfiinţată „Şcoala de tragere cu tunul antiaerian calibru 57mm.”, mai întâi la Mihai Bravu, apoi la Turtucaia, iar la 23 iunie 1916 una asemănătoare pentru tunurile de 57mm. sistem Burileanu si Negrei, pentru pregătirea ofiţerilor si militarilor rezervişti concentraţi.
La 9 august 1916, după semnarea „Convenţiei militare dintre România si Antanta” ia fiinţa o noua structura „Corpul Apărării Antiaeriene” destinat să ducă lupta cu inamicul aerian.
Ca urmare a unor puternice presiuni politico-diplomatice, la 14 august 1916, orele 21.00 a fost transmis ordinul de mobilizare în toată armata, ordin care reprezintă certificatul de naştere a artileriei antiaeriene române. În acel moment erau pregătite pentru trageri antiaeriene 113 tunuri.
Prima unitate de artilerie antiaeriană, atestată documentar ca fiind în funcţiune in dimineaţa zilei de 15 august 1916, consfinţeşte apariţia in structura armatei romane a unei noi arme, artileria antiaeriană.
Prima victorie a artileriei antiaeriene avea să se producă în noaptea de 13/14 septembrie 1916, când zeppelinul cu nr. 181 a fost lovit si numai după ce a abandonat peste bord tot ceea ce putea arunca a reuşit să ajungă la baza din sudul Dunării.
Făurirea statului naţional unitar român a exercitat, în mod firesc, determinări favorabile şi asupra capacitaţii de apărare a ţarii. Până în anul 1920 artileria antiaeriană nu avea sa mai cunoască modificări, iar în următorul deceniu a cunoscut o dezvoltare lentă.
În 1930, generalul Alevra, sesizând insuficienta mijloacelor de apărare antiaeriană din armata română, propunea ca la fiecare armată să existe, în afara diferitelor categorii de aviaţie necesară, câte un regiment de artilerie antiaeriană, o companie de proiectoare si o companie de mitraliere.
La 27 iulie 1933 conducerea Comandamentului Apărării Antiaeriene a fost încredinţată colonelului Popescu Gheorghe, care va reuşi desăvârşirea operei de consolidare a locului si rolului artileriei antiaeriene între armele de bază ale armatei române. La 12 iunie 1942 aviaţia americană a executat primul raid in spaţiul aerian al României, vizând oraşul Ploieşti cu un grup de 12 avioane de tipul B-24, dar bombele au fost aruncate la întâmplare fără efect sub riposta artileriei antiaeriene.
In anul 1938 s-a înfiinţat Centrul de Instruire al Apărării contra Aeronavelor ca unitate specializată în instruirea tuturor cadrelor militare din arma Artilerie Antiaeriană.
Un eveniment important l-a constituit începerea bombardamentelor aviaţiei anglo-americane la 1August 1943 asupra zonei petroliere romaneşti .Bombardamentul a fost un semieşec pentru inamic şi o mare victorie a aviaţiei şi mijloacelor de apărare antiaeriană a României .
Se poate spune că artileria antiaeriană română a fost pusă în cursul războiului din anii 1941-1945 in situaţia de duce acţiuni de lupta împotriva celor mai puternice forte aeriene din lume in epoca respectivă .
După al doilea război mondial , posibilităţile de luptă ale artileriei antiaeriene au crescut semnificativ odată cu apariţia sistemelor de rachete so-aer si utilizarea datelor de radiolocaţie .Începând cu anul 1960 au intrat în înzestrarea trupelor de artilerie antiaeriană primele complexe de rachete sol-aer care până la sfârşitul secolului au căpătat pondere în înzestrarea trupelor de artilerie si rachete sol-aer organizându-se o brigadă şi 6 regimente la apărarea antiaeriană a teritoriului şi 4 regimente la trupele de uscat cu tehnică ” VOLHOV” ,” NEVA ” , KUB ” si OSA-K ” .
De-a lungul deceniilor postbelice, arma Artilerie si Rachete Sol-Aer, componentă a armatei romane, a făcut parte din diverse structuri (inspectorate, comandamente, direcţii), dar a rămas aceeaşi armă activă, cu rol si loc bine precizate in organismul militar. Deşi arma artilerie si rachete sol-aer a trecut prin profunde transformări care au însemnat desfiinţarea unui număr considerabil de mari unităţi , unităţi si subunităţi, în perspectivă se profilează înfiinţarea unor structuri de apărare aeriană cu baza la sol cu tehnică de lupta similară cu a aliaţilor.
În prezent, artileriştii si rachetiştii sol-aer îşi concentrează eforturile pentru creşterea capacitaţii combative a tuturor structurilor in situaţii aeriene complexe. Zi de zi, ceas de ceas, ei îşi intensifică antrenamentele cu ţinte aeriene marcate si simulate si se pregătesc asiduu pentru executarea aplicaţiilor tactice cu trageri de instrucţie si de luptă în poligon.